In perioada sarbatorilor ma incearca foarte tare sentimentul de recunostinta fata de oamenii prezenti fizic si fata de cei care ii mai vad doar in amintirile mele. Una dintre ele este bunica-mea.

“Ma, mama, cand sforaia uriasul sforaia si acoperisul deasupra lui, era ditamai namila, dihania…” se auzea in noapte neagra in timp ce sase ghemotoace  se inghesuiau in jurul ei. Afara era intuneric demult iar ea rupta de oboseala, dar fetele din jurul ei si linistea faptului ca poate sa zica o poveste in pace o ajutau sa continuie, in parte incercand sa recupereze ce nu a putut sa le dea copiilor ei.

Am adorat-o si o ador dincolo de moarte. Un om intelept, curajos si iubitor, care avea grija in fiecare vacanta de sase fete. Sase! Fete! Ne aducea carti de la biblioteca satului sa citim, tinea mult “sa fim invatate”, insista sa salutam cu “Sar-mana!” fiecare mos sau baba, ne ajuta la compuneri, inventa bazaconii de povesti cand se lua curentul si nu termina pana cand nu sforaiam toate, inventa jocuri, scria poezii de jale si zumzaia cantece populare.

Ca sa ne intelegem, nu am crescut numai cu povesti, ci si cu o mancare de poveste, mai bune bucate decat ale ei nu facea nimeni. Chisalita, ghiveci de legume, placinta cu mere, mancarica portocalie de cartofi, ciorba de fasole uscata sau fasole verde, salata de vinete si de dovlecel cu usturoi, salata de cartofi, dovlecel pane si alte bucate pe care nu le mai pot insirui pentru ca ma apuca foamea. Nu stiu domne’ cum facea femeia dar ii ieseau grozave. Pacat ca nu i-am mostenit darul!

Dimineata, dupa ce am mai crescut , ne rasfata cu o cescuta de cafea turceasca. Musai ne incolonam la citit in zat, ca de, voiam sa stim de om primi vreo veste, daca ne iasa litera baiatului care ne place (NICIODATA NU IESEA, am inteles mai tarziu de ce) sau daca avem vreun drum lung in fata (pana la discoteca erau 3 km, si ea voia sa mergem, ca tare i-au mai placut si ei horele ;)).

Numai o inima atat de buna si curajoasa ca a ei a putut face fata la toate ideile crete pe care le aveam. Si-a taiat biata femei marul sa nu mai cadem din el, ar fi taiat si corcodusul dar cu ce mai facea chisalita care ne placea atat de mult, ne-a tinut partea in fata copiilor ei cand greseau, ne-a incurajat sa zicem ce avem pe suflet mereu (dar sa fie cu bun-simt), ca suntem egale cu cei din fata noastra si niciodata inferioare unui barbat. S-a suparat ca nu am pupat mana popii cand a venit cu sfintitul casei, a plans de suparare cand la 12 ani i-am zis ca e incapatanata (ne-am contrazis jumatate de ora ca nu am facut-o proasta ci incapatanata si a trebuit sa ajung in fata lu tata sa inteleg ca in functie de context  incapatanarea e dovada de prostie) si de fericire cand am luat un 10 pentru o compunere in care personajul principal era ea.

Ii placea sa ne rasfete si nu tinea cont de ora. Era o olteanca superba, grizonata, cu ochii albastri-verzui blanzi, amuzanta, stia cele mai misto povesti si era papusa noastra preferata, (o machiam, o pieptanam, o imbracam, funde rosii ii puneam). Sigur nu a citit nicio carte de parenting, dar a reusit sa ne transmita ca eram papusile ei preferate (cele mai faine fustite, vestute, costumase si rochite ni le-a facut bunica-mea, din hainele ei sau ale fetelor ei (mai era si nostalgica babuta, inca avea rochiile de mireasa si voalurile fetelor ei).

Admir  oamenii calzi, curajosi, sinceri dar cu cap, si ii ador pe cei cu critici constructive, care nu cauta sa aiba dreptate ci sa ajute, iar ea asa era. O interesa dreptatea, dar musai si ce aduce pe termen scurt si lung, nu era suficient sa ai dreptate. Ea mi-a uimit si bucurat sufletul de copil. Si tare mi-e dor de omul din ea si de bucuria imbratisarii ei.

Sarbatorile nu mai vin la pachet cu imbratisarile sau rasul ei, dar sunt insotite de amintirea ei, mirosul de cozonac si aroma de cafea ma invaluie cu aceeasi bucurie cu care o facea ea. Sa avem parte mereu de oameni frumosi, care sa ne ajute sa crestem si sa iubim, cu care sa traim clipe de poveste!