Tot imi pun intrebarea asta de cativa ani. Parintii mei mi-au fost doar parinti. Bunicii doar bunici.

Menirea parintilor in lume este sa coase aripi puiului ca el sa poata zbura sigur si fericit toata viata lui. Pana cu pana, pana la varsta majoratului, copilul ar trebui sa aiba doua aripi puternice, sa stie toate mirosurile, sa stie directia in care vrea sa mearga, sa poata sa se bucure de viata.

Zilele trecute, El m-a intrebat daca atunci cand vor fi mari vom fii prieteni. I-am zis ca sper ca nu. Dragul de el a făcut ochii mari. I-am liniștit uimirea spunându-i ca sper ca toata viata lui voi fi mama lui, aceea fiinta care il iubeste si pe care poate conta neconditionat. Toata viata il voi certa cand consider ca trebuie certat si il voi iubi chiar si cand il cert.

I-am explicat ca iubirea e de mai multe feluri, ca unele iubiri vor veni in viata doar ca sa ne ajute sa invatam anumite lectii. Dar cea mai pura si inaltatoare iubire pe care un om o poate simti este cea pentru puiul lui. Iar iubirea intre prieteni nu este asa. Se pot face multe gesturi supraomensti pentru prieteni si rude, dar nimic nu se compara cu gesturile pe care esti dispus sa le faci din dragoste pentru copilul tau.

Facand paralela intre fericirea lui cand isi vede colegii si fericirea cand isi vede sora a inteles. Dar am auzit oameni spunand ca mama i-a fost si prietena, ca tatal a fost unul din cei mai buni prieteni si tot asa. Si cand am intrebat ce inseamna asta nu am primit vreodata un raspuns elocvent.

Eu, Octa, sunt mama, iubita, sora, fiica/nora, verisoara, prietena, colega. Si in functie de rolul detinut in viata celor din bula mea, este si iubirea daruita. Oare se poate confunda iubirea pentru sora mea cu iubirea pentru una dintre prietenele mele de suflet? Niciodata!