A fost odata o cladire minunata numita scoala care adapostea niste oameni mari numiti invatatori/profesori si multi copii de toate varstele. Primii erau incredibil de iubitori de copii si menirea lor era sa ii ajute pe acestia sa isi imbogateasca cunostiintele despre lume si sa dezvolte noi aptitudini. Scopul era ca piticii sa creasca acumuland suficiente cunostinte incat orizontul lor intelectual sa ii ajute sa devina indivizi independenti si de baza ai societatii. Asa era in poveste.

In realitate profesorii nu prea sunt iubitori de copii iar orizontul lor intelectual, conform realitatii pe care o traim, este in tonuri de gri. Dupa o lunga perioada in care profesorul a fost Dumnezeu, a venit randul elevului sa fie zeul tuturor. Acum el cere respect din partea profesorilor, cere sa ii fie respectate aptitudinile, parerile si trairile. Asa cum si elevul a fost obligat sa le respecte pe ale profesorilor generatii intregi.

Pe vremea mea scoala venea la pachet cu frica de profesor. Nu conta ca erai bun la invatatura sau nu. Majoritatea profesorilor era reprezentata de Profesorul Monolog, la orele caruia elevul trebuia sa memoreze informatii, unde parerea ta nu conta. Totul se oprea la memorat. Aveai lectie de invatat, notele se dadeau pe lectia de zi si recapitulare iar lucrarile de control veneau anuntate sau ca pedeapsa. Intorcandu-ne in prezent, situatia continua si chiar s-a inrautatit.

Dovada am trait-o cu El, care a fost 1 an la gradi in traditional. Dupa jumatate de an l-am luat de la gradinita amarat pentru ca nu fusese suficient de atent. Exercitiul dat de doamna educatoare a fost simplu. Sa deseneze gradinita. El a desenat gradinita dar dintr-un alt unghi, in oglinda, lucru pentru care a fost recompensat cu o bulinuta trista. Nu a contat faptul ca a respectat conturul si culorile si toata munca lui ci doar faptul ca a folosit culorile in oglinda. Cand i-am spus domnisoarei ca el vine prin spatele gradinitei si ca a desenat-o din unghiul vazut de el m-a rugat sa ii explic ca trebuie sa faca la fel ca toti ceilalti. I-am raspuns ca fiu-miu nu e un produs de fabrica si ca vom discuta despre limita ei la sedinta cu parintii, la care majoritatea parintilor au fost de acord ca nu este nevoie sa ii dresam cu bulinute.

Dupa un alt incident in care tatal nu a vrut sa cotizeze pentru al nu stiu catelea cadou, am hotarat ca locul copiilor nu mai este la cea mai buna gradinita din oras si ne-am orientat spre pedagogia alternativa. Acum avea voie sa coloreze cu orice culoare dorea el, sa modeleze ce dorea el si sa iasa in parcul gradinitei la joaca in aer liber. Educatoarea a observat ca cerea voie mereu, pentru cele mai simple lucruri. Tot ea ne-a cerut sa ii dam timp, intr-o zi va uita si va redeveni el. A invatat sa coase si sa impleteasca cu degetelele, sa faca painica, salata de fructe si singurele tipete auzite erau ale colegilor lui.

Aici pretentiile se indreptau spre educator, nu spre copil, importanta era dezvoltarea individualitatii copilului si nu dresajul lui sa fie la fel ca ceilalti. La scoala aventura a continuat. Nu a scris niciodata intr-un caiet cu linii, dar culmea, are un scris frumos si echilibrat. Chiar daca a invatat sa citeasca mai tarziu decat cei din sistemul traditional, a devorat fiecare carte din biblioteca clasei si acum are deja o biblioteca personala de cateva zeci de carti. Este un elev dedicat, muncitor si bucuros ca merge la scoala.

Inca de cand eram in scoala ma intrebam cum ar fi ca intr-o zi sa dau note profesorilor. Astazi intrebarea ramane valabila. Cum ar fi dea copiii note profesorilor? Oare ar trece clasa? Cred ca unii ar trece-o cu brio. Dar ceilalti trebuie sa coboare din regatul lor de zei atotstiutori si sa invete ca elevii sunt oameni cu drepturi, ca menirea profesorilor este sa ii ajute pe copiii sa isi imbogateasca cunostiintele si ca piticii trebuie sa se devolte in scoala din toate punctele de vedere, nu doar intelectual.