Iubesc cerul negru luminat de stele, serile cu luna acompaniate de fosnetul frunzelor, noptile de iarna  racoroase si  luna sticloasa.  Am inceput  sa iubesc negura si linistea din ea cand eram o copila. Nu ma speria faptul ca nu puteam  vedea nimic cu ochii, o luam ca pe un joc de-a baba oarba. Asa am invatat sa ma ghidez dupa partile nevazute ale lumii, sa caut dincolo de urat ca sa descopar frumosul si sa-l privesc ca pe o fatada.

Leaganul din marul bunicii era locul preferat din intraga mea realitate, ma ajuta sa zbor printre nori. Eram o copila visatoare cu privirea agatata de stele. M-am nascut cu nevoia de a fi singura, savurez singuratatea la fel cum savurez compania celorlalti si poate asta este motivul pentru care negura nu ma sperie.

Imi place intunericul noptii si linistea care-l caracterizeaza. Toate dorm pe pamant, toate se linistestesc, isi odihnesc zbuciumul si agitatia care-i misca in timpul zilei. Bunica avea langa   fantana o Luminita Noptii, care mirosea grozav si a carei flori se deschideau doar noaptea. Iar eu o priveam fascinata cum isi deschide in fiecare seara petalele, parca doar pentru a privi stelele.