Zilele trecute savuram o bucata de ciocolata amara incercand sa diger niste cuvinte. Ma rodea veridicitatea spuselor auzite. „Normal este sa nu ai asteptari!”
O fii… devenit normal, sa zic asa, dar nu cred ca este firesc! De fapt toti avem asteptari, ca recunoastem sau nu, cred eu. Ne convingem ca nu avem sau incercam sa nu mai avem pentru ca am fost de prea multe ori dezamagiti. Binenteles ca s-ar putea sa gresesc…

…dar eu am asteptari. Ma astept sa fiu discreta cand vine vorba de intimatile altor oameni, daca tot au avut incredere sa mi le impartaseasca, ma astept sa am rabdare cu ei si sa incerc sa ii inteleg chiar daca actiunile lor nu imi par cele mai sanatoase, sa ii sprijin si sa le fiu loiala, sa le pun un zambet pe fata cand au o zi proasta, sa apreciez toate nimicurile din care este facuta viata, ma astept sa fiu capabila sa imi cer scuze si sa ma fac iertata cand gresesc. Daca nu pot avea asteptarile astea de la oamenii din jur inseamna ca oricat de dureroasa ar fi renuntarea, este in acelasi timp vitala.

Cred ca exista o busola interioara ajustata conform unor principii de viata. S-ar putea ca uneori drumul sa ni se intersecteze cu oameni a caror orizont sa para asemanator cu al nostru si sa mergem impreuna prin viata un timp, pana cand suntem nevoiti sa o luam pe cai separate datorita asteptarilor diferite. Exista o naivitate curajoasa in cei cu asteptari, au speranta si credinta ca oamenii din jur pot sa fie mai empatici, mai respectuosi, ca isi pot largi orizontul propiei limitari. Si tocmai energia asta ii face sa aiba curajul de a crede ca oricine iasa din viata ta lasa loc cuiva mai bun.

La un moment dat intervine si intrebarea: daca nu te inconjori cu oameni de la care sa iti permiti sa ai asteptari atunci de ce ar mai fi in viata ta ? De frica de singuratate? Atunci, prietene, eu cred ca esti singur in mijlocul multimii, ritmul inimii tale nu este auzit in surzenia din jur.