Sunt un om crescut de un om mare. Mai exact, de unul care nu mi-a dat niciodata o palma, care rar a ridicat vocea dar care a stiut sa se impuna pentru ca mi-a castigat respectul. Va dau in scris ca nu a citit nicio carte de parenting, s-ar fi amuzat teribil sa ma vada pe mine cu vraful meu dar ar fi ascultat atent la tot ce am de zis. Intotdeauna mi-am dorit sa fiu mama, de cand eram copil spuneam ca eu voi avea un baiat si o fata. Si imi plac copiii. Cand sunt bebelusi sunt absolut fascinanti, cand trec de un 1 an sunt o gluma continua.

Eu am fost mereu „cu gura mare”, ca bebelus am fost vocala, dupa 1 an mereu curioasa si pusa pe dezmembrat, minunile mele, Doamne ajuta, copie fidela. Cand tata imi spunea un lucru lumea mea se oprea in loc si ascultam, nu conta faptul ca eu imi doream altceva, faceam ca el, pentru ca am stiut mereu ca el imi doreste binele. Bebelus fiind, daca plangeam, mama povesteste ca el intra in incapere si eu ma linisteam. Nu era magie, era iubire si o simteam! Imi spunea NU si imi oferea un motiv, chiar daca uneori era de genul ” nu avem suficienti bani”. Si culmea, eu si surorile surorile mele nu am facut pe mopul si nici nu am urlat sa ne stie tot orasul, lucru care astazi se traduce in a face un tantrum.

Am aflat si eu dupa 13 ani de parinteala ca” daca puiul are un tantrum si nu il lasi sa il duca pana la capat o incurci, pentru ca este modul lui de a-si exprima trairile pe care nu le poate rosti”. Hai, serios! Chiar sunt curioasa cum ma va face un pui de 2 ani sa o incurc. Nu cred in tantrumuri, dar cred in schimb in reguli de bun-simt si limite sanatoase. Viata este un puzzle, vrei nu vrei piesele se asambleaza doar daca se potrivesc si oricate tantrumuri ar face copilul doar doua bucati se vor potrivi.

Copilul imita ceea ce vede si aude. Altfel nu vad cum un copil care nu stie inca sa articuleze corect este in stare sa faca pe mopul intr-un aeroport si sa urle „vleau lumea dlacu!” sau sa isi loveasca repetat parintele cu cosul ca apoi sa ii zica „postue!”. Ma scuzati, asta este proasta crestere, doar i-am dat o denumire mai fancy.

Or fi zis psihologii ca tantrumurile sunt ceva normal, dar tot ei le-au dat un termen de exprimare si expirare, cica 3-5 ani, si si acolo ii cu du-te vino. Sfatul de a ignora o manifestare sau de a o normaliza mi se pare nesanatoasa. Copii sunt onesti si curiosi, nu au filtru, cand vor ceva insista, comunicarea se infunda la parinte, fie pentru ca nu isi cunoaste puiul, fie pentru ca vrea sa scape repede de el. Eu una am refuzat sa imi las copilul sa tipe, sa loveasca sau sa se loveasca, sa tranteasca cu lucruri sau sa se tranteasca. De ce? Pentru ca sunt manifestari nefiresti si nesanatoase. Vrei ceva, well, te-am invatat sa ceri frumos si daca nu iti amintesti te corectez si imi vei cere frumos, sunt mama ta, nu sclava ta, si chiar de as fi si atunci imi ceri frumos! Te deranjeaza ceva spui si eu te voi ajuta si nu plec de langa tine pana cand am rezolvat problema. Vad ca ai un comportament nefiresc incerc sa iti vin in intampinare cu rabdare si blandete, dar nu iti voi permite sa fii violent in niciun fel, nici verbal si nici fizic.

Oare de ce doar unii copii cand vor sa isi arate emotiile recurg la facut pe mopul prin magazine pentru ca nu au primit a 15-a papusa identica sau iaurtul cu ciocolata desi sunt alergici la lactoza? Toti parinti fac fata zilnic la mofturi si provocari in cresterea copiilor, si ai mei fac fite, dar nu au facut pe mopul sau pe ceasul, nu au avut permisiunea sa ne loveasca/muste/piste pentru ca nu suntem sacul lor de box, ci parintii lor si meritam la fel de mult respect ca si ei. Scuza cu „este obosit/a” nu a mers niciodata pentru ca daca ai puterea sa tipi atunci ai si energia sa vorbesti frumos. Nu au avut voie sa manance in fata televizorului si nici cu telefonul aprins pentru ca mancarea trebuie savurata si momentul mesei este pentru a impartasi o experienta. Nici cu dezordinea si mizeria nu sunt prietena, pentru ca asta este regula casei, suntem oameni, traim intr-o casa curata si iti vei strange lucrurile dupa tine si nu le vei rupe si nici nu le vei tranti doar pentru ca esti suparat.

Un copil caruia i se respecta nevoile primare, care are limite clare, sanatoase si este cunoscut si recunoscut de parinte nu va face tantrumuri. Il vezi trist il iei in brate, ca are 3 luni sau 4,7,13, 15 ani, ii vii in intampinarea cu dragoste. Stii ca are 2 ani si ar avea nevoie de un somn de macar o ora ii creezi conditiile indiferent de locul in care va aflati, este ora 13 ii dai sa manance indiferent ce ai tu important de zis sau de facut, el/ea este mai important si depinde de tine. Copii vor hrana, odihna si iubire, foarte simplu, „oamenii mari” complica lucrurile si le fac prost, nevoile lor nu sunt diferite cu mult fata de ale noastre. Puiul de om are nevoie de cineva care sa ii cunoasca nevoile, sa il ajute sa isi gestioneze trairile si sa il ghideze in a-si trai viata, sa empatizeze cu el. Daca parintele face fite la nevoile lui, el va dezvolta frustrari si obiceiuri proaste de a reactiona la ce se intampla in jurul lui, ce a primit va da 110% inapoi.

Obiceiurile proaste copii le invata, nu se nasc cu ele. Inca din prima zi de viata , daca vrem sa ii usuram viata, trebuie sa il ajutam sa isi dezvolte obiceiuri sanatoase. In primul an mai mult are nevoie de iubire, somn si papa bun, fa-ti un program adaptat dupa nevoile lui si el isi va dezvolta o rutina sanatoasa si increderea in ceea ce urmeaza sa se intample si sa primeasca. Are 10 ani, fii un exemplu de om dedicat si muncitor care respecta el regulile de bun-simt si le va respecta si copilul. Nimic fancy, nimic extraordinar, doar un om cu bun-simt.