Cred ca boala fiecarei generatii este sa se mire cu nemultumire de generatia mai tanara, desi generatia mai tanara traieste intr-o lume construita de generatia mai in varsta. Stand zilele trecute la masa cu oameni dragi sufletului meu, am fost surprinsa cu cata nemultumire si dezamagire se exprimau despre copiii de astazi. Cum stau ei cu capul in calculatoare si telefoane, cat de inconstienti sunt, cat de neobrazati si de tupeisti sunt si cum li se rupe de scoala. Unii dintre cei de varsta mea au fost de acord si s-au unit corului de croncanitoare.

Parerea mea este ca dragii de ei incearca sa supravietuiasca intr-o lume a gigantilor, bombardati de o multime de informatii contradictorii, incercand sa faca fata pretentiilor venite din partea parintilor absenti si profesorilor la fel de absenti sau neinteresati. Intr-o lume in care totul se misca cu o viteza incredibila, in care simti ca nu stii cand a trecut anul, ei trebuie sa se dezvolte alergand dupa multumirea si atentia parintilor pretentiosi, dupa notele mari, dupa prietenii, acceptare, distractie si libertate.

Adevarul este ca iti vine mult mai usor sa arati cu degetul spre altul pentru nemultumirea ta in loc sa iti asumi vina. Pentru ca exista o vina. Si vina este a adultilor, indiferent de rolul jucat in viata lor, pentru ca prezentul lor si viata lor dintr-o cutie in alta le-a fost servita de noi, adultii perfecti.

Copilaria mi-as putea-o numi fericita doar pentru ca eu am decis sa fie. Depaseam limitele impuse la modul exegerat si eram experta la minciuni albe. Si asta am invatat sa fac din cauza fricii. Nu am murit pentru cateva batai date de mama sau din cele cateva umilinte cadorisite de profesorii frustati (care nu aveau legatura cu notele, erau mari), dar mai om nu m-au facut, dimpotriva.

Adevarul este ca puiutii din ziua de astazi sunt mai singuri decat eram noi. Eu fac parte din generatia cu cheia de gat, aveam parte de interactiune directa cu oameni de varsta mea, in carne si oase, nu cu un ecran. Aveam libertatea de a ma juca afara, indiferent de sezon, aveam unde sa ma joc. Ei au parte de o jungla de masini sau de parcuri in care nu ai voie sa te joci cu mingea. Aveam vacantele la bunica, unde ma intalneam cu verisorii mei si gasca devea imensa, rasetele si tipetele noastre faceau gaura in stratul de ozon. Cati copii in ziua de astazi mai au asta?

Traseul lor este cam asa: cutia casa – cutia scoala – eventual cutia in care fac un sport/invata sa cante la un intrument/etc – eventual cutia mall – inapoi in cutia casa. Si traseul il repeta in fiecare zi, fara buclele de care aveam noi parte. Asa ca nu este de mirare ca se refugiaza in jocuri pe calculator si ca sunt cu ochii in ecrane, pentru ca acolo gasesc adrenalina si distractia. Nu e de mirare ca nu le place scoala, pentru ca se lovesc de profesori cu mentalitate invechita, cu profesorul monolog, care traieste in trecutul in care el era zeu. Nu este de mirare cat de mare este fenomenul bullying, pentru ca nedescarcandu-se de energia copilareasca prin joaca si neincarcandu-se cu energia pozitiva venita din joaca, fac implozie. Nu este de mirare nici ca sunt asa neindemanatici, pentru ca nu sunt responsabilizati cu treburi micute, nu au baza treburilor mici, desi cand tragi linie ei muncesc mai mult decat noi, undeva la 46 de ore saptamanal. Si lista continua cu tristetea, cu depresia de care se lovesc multi copii astazi.

De mirare este ca noi nu vedem provocarile mult mai mari si mai periculoase la care ei trebuie sa faca fata , cat de vulnerabili sunt si ce prezent trist le oferim. In loc sa ii acuzam, mai bine ne-am bate capul sa ne gandim cum sa ii ajutam sa aiba parte de o copilarie macar la fel de fericita ca a noastra, pentru ca ei chiar sunt oameni buni, incomparabil mai buni decat cei care ii critica.