Cand eram in  clasa a I-a stateam in banca cu o fata foarte talentata la desen, pe nume Mimi, pe care o divinizam. Intr-o ora de desen, incercam amandoua sa transpunem pe hartie splendoarea toamnei, pana când doamna invatatoare a venit si maturand cu privirea cele doua coli pline de culoare a spus: „Octa, nu te mai chinui, nu ai talent la desen”. Eu sunt Octa.

In momentul ala nu am mai fost sigura ce inseamna cuvântul „talent”, pentru ca mie imi placea mazgaleala de pe hartie, imi arata a dealuri pline de struguri mov, cu un soare galben ce se strecura printre nori gri, pufosi. Ajunsa acasa l-am intrebat pe tata ce inseamna sa fii talentat. El mi-a confirmat ca stiam ce inseamna cuvântul si a contrazis-o doamna, cartile lui politiste erau mai faine pline de inimioarele si floricele desenate de fiica-sa, iar desenul din mana mea arata cat de frumoasa este toamna.

L-am crezut, asa ca am continuat sa ii desenez prin carti, dar la scoala nu am mai desenat. Noroc cu sora-mea mai mica, ma ajuta fara sa clipeasca, in schimbul unei teme, sa inchei cu 10 in fiecare an. Media nu a sters ideea intiparita ca nu am talent la desen, lucru care m-a facut sa urasc orice tablou cu natura statica. In continuare ma stramb, imi aduc aminte de strugurii pe care ii desenam când am auzit parerea invatatoarei.

Ani mai târziu, profesoara de geografie m-a rugat sa ii dau cadou caietul meu pentru ca era „o opera de arta”. M-am holbat plina de uimire, mi-a oprit lumea in loc pentru cateva secunde, apoi i-am dat caietul cu lacrimi in ochi. In toate caietele desenam un strop, daca nu erau munti cu stanci impunatoare si vai sapate de ape, erau carti si stilouri in caietele de romana si orice avea legatura cu opera studiata, flori si paduri in caietele de bio, ceva care sa mi le impodobeasca. Gestul ei m-a facut sa inteleg ca nu trebuia sa ma opresc doar pentru ca nu il mostenisem pe Picasso, ca vorba vorbei, frumusetea este in ochii privitorului.

Admir pictorii, ii consider magicieni, transforma pensula intr-o bagheta magica, transpunand pe panza un univers ce trezeste emotii. Operele lor schimba imaginea lumii, educa, ajuta la metamorfizarea grotescului in frumos, pun intrebari si dau raspunsuri, incrunta frunti si fac buze sa zambeasca.

Dragi oameni mari, nu am intalnit pana acum un copil caruia sa nu ii placa sa deseneze. Chiar daca vedeti o palarie, incercati sa faceti un efort si sa va imaginati un elefant, un hipopotam, un rinocer sau chiar si o invatatoare cu ochelari, care tipa cat o tin plamanii, in burta unui boa. Daca in continuare vedeti o palarie, laudati-o, ca nu ati mai vazut asa palarie niciodata. Fiica-mea ma lauda mereu pentru desenele mele, iar fetita de 7 ani din mine, va spun sincer, o imbratiseza plina de bucurie si mandrie de fiecare data!

P. S. Daca sunt greseli, va rog sa le scuzati, cuvintele de mai sus s-au scris pe telefon, asezata pe burta, pe parchetul racoros, in timp ce ma chinuiam sa imi repar unul dintre sevalete. #beart